Momentele când copiii ne fac mândri că sunt ai noștri

Oricine are copii își dorește ca aceștia să fie minunați, să aibă cu ce se mândri și fiecare face tot ce poate mai bine ca puradeilor să nu le lipsească nimic. Mulți dintre cei care au copii își doresc să fie mai mult decât părinți, să le fie prieteni dacă se poate, iar copiii să își poată contrui relații cu oamenii din jur bazate pe respect și sinceritate, astfel că îi educă în spiritul onestității.

Dar aici intervine ceva: în mare parte, copiii sunt deja sinceri și inocenți și nu sunt pregătiți pentru a ieși în societate cu toată sinceritatea lor. De fapt nu, părinții lor nu sunt pregătiți pentru valurile de sinceritate pe care le vor face în mod inevitabil pe unde vor merge și pentru momentele în care le va părea rău că au ieșit din casă. Mă refer la întâmplările alea prin care sigur ați trecut – de genul: mergi cu copilul să te întâlnești cu o tipă (nu prietenă, ci ceva afaceri), iei copilul pentru că pur și simplu nu ai cu cine să îl lași, iar el trântește în primele cinci minute un “mami, cu ce e dată pe față doamna aceasta?”, “nu-mi place de tine că ești grasă/urâtă”.

Știți senzația aia, nu? Vrei să intri pur și simplu în pământ, să nu exiști, să te trezești și să realizezi că e un mic coșmar.

Hai să vă mai spun ce ne-au mai făcut copiii noștri în inocența lor:

Într-o zi, am mers cu copilul la bancă. Eram undeva într-un birou mare. Multe mese, mulți angajați, mulți clienți. Copilul râgâie din toți plămânii, se face o liniște mormântală, apoi adaugă și un pârț interminabil și îl pufnește râsul. Degeaba zice el pardon, că toată lumea e deja cu ochii pe noi.

În altă zi, ieșim pe afară, la scară și constatăm că avem niște vecini noi, cu un copil nou. La un moment dat, iese mămica copilului pe geam să vadă ce mai face plodul. Doamna are un foarte mare semn din naștere e față, are o pată vineție. La care copilul cel mic, bineînțeles, întreabă: “de ce e albastră pe față? de ce ești albastră? de ce?” și nu se mai oprește până nu i se dă o explicație.

Altădată am fost în parc cu copiii și cu mama. Cel mic era la vârsta la care nu înțelegea sensul cuvântului “fur”. Folosea asta în loc de “iau”. Și, ca în orice parc, erau tarabe cu jucării și oameni mulți, iar fiul iese fericit dintr-un loc de joacă și exclamă cât poate el de tare “vreau să fur ceva! hai să furăm ceva! putem?”.

Lui Cetin i-a făcut fiica o chestie mișto. A vrut să o ducă la baie să facă caca, iar la sfârșit, când a venit momentul să o șteargă, i-a spus tare, să se audă în toată baia “tati, mi-a intrat în funduleț ca data trecută, nu apăsa așa tare”.

Fiul mă întreba în mod constant la toaletele publice câte ceva de genul “Luna, ce faci acolo? tu faci caca sau pișu? vreau să intru și eu cu tine”.

Dar cel mai tare mi-a venit să intru în pământ atunci când, tot fiul, tot în parc, vede pentru prima dată în viața lui un om în scaun cu rotile și începe să arate cu degetul și să se îndrepte către el, în timp ce râdea în hohote, foarte tare “HAHA HAHAH HAHAHA HAHAHA, ce face omul ăla?”.

Acestea sunt niște momente unice în viața de părinte și fiecare dintre noi speră să aibă parte de cât mai puține.

Ia spune, pe tine cu ce te-a făcut mândru copilul tău? Sau e încă prea mic și aștepți cu inima și sfincterul strânse?

Share on Facebook0Tweet about this on Twitter
20 Răspunsuri la “Momentele când copiii ne fac mândri că sunt ai noștri”
  1. George spune:
    • Luna spune:
    • George spune:
  2. M Andrei D spune:
  3. super_fotbal spune:
  4. ratza spune:
    • Arhi spune:
  5. Maria spune:
    • Luna spune:
    • Maria spune:
    • Luna spune:
    • Maria spune:
  6. Dan spune:
    • Arhi spune:
    • Dan spune:
    • Arhi spune:
    • super_fotbal spune:
  7. edelweiss spune:
  8. Pigus Regenesis spune:
  9. Andrei spune: