Când învățăm și noi cum e cu programările și bonurile de ordine?

Poporul nostru a rămas cu niște sechele din epoca de aur, iar una dintre ele este statul la coadă.

Lucrurile s-au schimbat între timp, cozile sunt mai mici, au apărut programările și, pe alocuri, bonurile de ordine.

De multe ori, oamenii ar face orice numai să nu stea la coadă, orice în afară de plecat acasă dacă nu le convine.  Cer voie un pic mai în față că au nu știu ce urgență, se strecoară apoi țipă că ei erau acolo de mult, găsesc o pilă, o cunoștință, etc.

Dacă mergi prin vreun spital sau vreo clinică particulară mai din provincie așa, o să vezi imediat că o grămadă de oameni stau la coadă. Stau fără să se intereseze doctorul e sau nu acolo, fără să știe dacă îi pot primi, fără să conteze dacă scrie mare că intră doar cei cu programare, contează doar “EU AM VENIT ÎNAINTE!”. Am auzit replica asta de multe ori și nu doar la doctor, dar de fiecare dată când ajungeam cu 10 minute înainte de ora programării și mă chema asistenta în cabinet, înaintea celor care erau acolo de mult, dar fără programare.

Am auzit-o și la ANAF, unde se dădeau bonuri de ordine, dar lumea intra acolo disperată, vedea că e aglomerat, se așeza undeva în sală și după ceva timp își dădea seama că ceva nu e în regulă, că lor nu le vine rândul.

Ok, acolo sunt și mulți oameni bătrâni, se prind mai greu, dar ultima dată am auzit-o la Ikea, de la o doamnă tinerică și nu a fost singura dată. Se presupune că dacă ai reușit să ieși din casă, să ajungi la Ikea, să știi care e treaba cu locurile de joacă și cu sistemul de funcționare al magazinului, ar trebui să te descurci să îți lași copilul la locul de joacă fără scandal. Dar nu.

Când am ajuns acolo scria mare că locul de joacă este ocupat la capacitate maximă. M-am uitat să văd ce număr e pe afișaj, m-am uitat la ultimul număr de pe bonul de ordine, era o diferență de vreo 5 numere, am zis că aștept.

M-am dus la coadă când am văzut că se apropie numărul de pe afișaj de cel pe care îl aveam în mână. Acolo era deja aglomerat, era coadă. Intru în față când îmi vine rândul, se uită un cârd de mămici furioase la mine, apoi cea cu gura cea mai mare începe să o ia la rost pe o angajată, că ele stau de ceva vreme acolo, dinaintea noastră, de ce copilul ei nu intră și se bagă alții în față?

Am lăsat copiii, mi-am văzut de treabă și mă întrebam când ne mai civilizăm și noi.

Ah, un loc unde ar fi cazul să se introducă bonurile de ordine ar fi la buletine. În Brăila, ultima dată când mi-am facut buletinul, era tot sistemul ăla cu trezit la 4-5 dimineața, dus la poliție, acolo stă un nene cu o hârtie pe care te treci pe o listă, dacă ai noroc, îți faci buletinul în ziua aia, dacă nu, o iei de la capăt. Peste zi, curtea se umple. Se mai pierde lista, iese scandal. Mai vin unii supărați că nu au știut că trebuie să vină de dimineață, iar iese scandal. Și uite-așa rămânem undeva în comunism.

Era să uit, nu doar la buletine, și la moaște.

 

Share on Facebook0Tweet about this on Twitter
4 Răspunsuri la “Când învățăm și noi cum e cu programările și bonurile de ordine?”
  1. Emil spune:
    • Emil spune:
  2. Ady spune:
  3. seba18 spune: