Invidia celor care pierd

Într-un articol anterior, am lăudat americancele care au luat aurul cu echipa la gimnastică.

Mie îmi place să recunosc valoarea oamenilor, nu țin cu România doar pentru că e țara mea și nu țin cu SUA pentru că a câștigat, ci îi apreciez performanța, așa cum am apreciat și echipa Chinei. Nu sunt absurdă să îi urăsc pe alții doar pentru că ei sunt mai buni, ci consider că trebuie apreciați și învățat de la ei. Asta e, performanța românilor în gimnastică nu mai e ce a fost, ne bucurăm că iau bătaie mai puțini copii și trecem mai departe sau căutăm niște metode adecvate de antrenament.

Dar a venit și replica tipic românească, pe care nu e prima dată când o aud:

mara

Da, acele americance, antrenorul român nu le face să fie mai puțin americance. Dacă antrenorul lor este român, ar trebui să primească și România un gram de aur din medalie sau ar trebui să le fie rușine americancelor că au câștigat?

Antrenorul este doar un angajat, el îi învață pe oameni un sport, nu concurează în locul lor, nu îi infestează cu naționalitatea străină.

Atunci când e cazul, se face dreptate. Știți că era o gimnastă de origine română – Roxana Popa – care concura pentru Spania? La șase ani s-a mutat cu familia acolo și, deși în 2008 la naționalele Spaniei, a fost cea mai bună, nu a primit nicio medalie, pentru că nu avea încă cetățenie spaniolă. Tristuț, știu, dar până la urmă corect.

De unde ura și invidia? Nu doar în gimnastică sunt folosiți antrenori străini.

PS: are și România o medalie de aur la Jocurile Olimpice.

Share on Facebook0Tweet about this on Twitter
1 Răspuns la “Invidia celor care pierd”
  1. Pigus Regenesis spune: